-
Afirmațiile și opiniile din acest
text nu sunt general valabile sau aplicabile tuturor stilurilor de arte
marțiale. Ele au ca și origine tradiția chineză din artele marțiale și în mod
special din stilul Shaolin. Arte marțiale din Japonia, Corea, Vietnam, Thailanda,
etc., pot avea o cu totul altă organizare.
-
Nu există un sistem ierarhic sau o
organizare mai bună decât alta. Fiecare stil a avut și are o ”politică” proprie
în această privință, singurii care o pot evalua pozitiv sau negativ sunt
practicanții stilurilor respective.
-
Din punct de vedere al modalității
de transfer a cunoștințelor și al leadership-ului pot exista asemănări între
stilurile care au comună o origine budhistă, taoistă sau alt curent filosofico-religios
oriental, dar acest lucru nu înseamnă că ele sunt identice sau că reperele
ierarhice se suprapun. Unele stiluri consideră mai importante anumite aspecte,
valori sau calități față de altele (de exemplu, anumite principii care țin de
etică și morală pot fi valorizate mai mult decât îndemânarea fizică sau
marțială sau invers).
Pe parcursul celor peste 30 de ani de
experiență în domeniul artelor marțiale m-am ”intersectat” cu multe întrebări
legate de organizarea sau ierarhia artelor marțiale, unele continuând să fie
puse de noile generații care trec pragul sălilor de antrenament. La câteva
dintre aceste întrebări am să încerc să ofer unele răspunsuri.
Înainte de a discuta cine sunt elevii, discipolii,
profesorii și maeștrii, ce fac fiecare dintre ei și ce anume îi definește
într-un fel sau altul, este absolut necesar să conștientizăm câteva lucruri
foarte importante.
Nu există elevi sau discipoli în lipsa unui profesor sau
maestru!
Profesorii sau maeștrii nu pot exista fără elevi sau
discipoli!
Definirea fiecăruia dintre ei se face numai prin
raportare la celălalt și la relația dintre ei!
Profesori sau maeștri
*Atunci
când fac referire la profesor, nu mă refer la profesia din învățământ ci la
funcția îndeplinită, respectiv aceea de a învăța pe altcineva ceva, de la a
bate un cui până la fizică cuantică.
În general aceștia sunt persoane care dețin
anumite informații sau cunoștințe necesare altcuiva sau dorite de altă
persoană.
Maestrul este și un bun profesor în timp ce
profesorul nu este necesar să fie și maestru. Mai precis, maestru este persoana
care deține informații și cunoștințe, este capabil să le transfere riguros și
ordonat altcuiva dar, în același timp, îl evaluează pe acesta și este capabil
să-și adapteze modalitatea de transfer a informațiilor și chiar și conținutul
propriu-zis potrivit nevoilor și calităților celuilalt. Nu în ultimul rând, un
maestru prezintă calități inspiraționale și motivaționale care includ și
depășesc domeniul în care acesta are competență și ajung în zona relațiilor personale.
Un maestru este acea persoană care știe ce
face, face și este capabil să te învețe și pe tine să faci ce face el.
Profesorul este persoana capabilă să transfere
informațiile pe care le deține dar într-un mod mai rigid, mai strict.
Capacitatea sa de a adapta cunoștințele și modalitatea lor de transfer este
mult mai redusă. Chiar dacă poate ajunge să aibă o legătură mai profundă cu
celălalt și poate fi chiar și inspirațional pentru acesta, nu va încerca
niciodată să depășească limitele și structura informațională a ceea ce predă.
Profesorul poate fi un expert din punct de
vedere al cunoștințelor dar într-un mod fix de interacțiune cu cel pe care îl
învață.
Modelul de transfer al informațiilor diferă. Modelul
profesorului este bazat pe ideea că ”eu sunt singur și voi vă luați după mine”
iar modelul maestrului este ”eu pot să fiu ceea ce fiecare dintre voi aveți
nevoie.”
Modelul profesorului răspunde nevoii de
instruire simultane a unui număr mare de persoane și vizează o anume medie a grupului. Există o anumită
comunicare între profesor și cei pe care îi instruiește, însă ea nu este
individuală, întrebările și răspunsurile vizând grupul. În acest caz, există o
presiune din partea profesorului ca toți cei din grup să se conformeze
regulilor și să-i recunoască autoritatea. În același timp modelul presupune
aplicarea unor reguli și tipare (exersare la comandă, exerciții comune, același
timp de antrenament, aceeași perioadă de antrenament, etc.).
Modelul maestrului se adresează instruirii
unui număr mai redus de persoane, fiecare dintre ele primind ceea ce au nevoie
potrivit capacităților și nevoilor personale. În cazul acestui model există o
comunicare reală între maestru și cei pe care îi instruiește, bazat pe
feed-back ambidirecțional și nu mai există presiune de conformare. Cei
instruiți recunosc de bună voie, fără nici un fel de constrângere, ”expertiza”
maestrului și mai degrabă colaborează cu acesta. Tiparele și regulile sunt
foarte relaxate. Maestrul mai degrabă îndrumând practicantul decât să-i impună
”ce, cât și unde”. Bazat pe evaluarea rezultatelor, acest model nu presupune o
interacțiune strictă din punct de vedere al timpului sau locației. În schimb
solicită ca cel instruit să aibă o dorință foarte puternică de a evolua și,
fără a fi sub supravegherea continuă a maestrului, să exerseze ceeea ce acesta
i-a indicat atât cât e nevoie.
Elevi și discipoli
Elevii și discipolii fac evident parte din cei
care cer informații și sunt instruiți de către profesori sau maeștri.
Atât maeștrii cât și profesorii pot avea și au
elevi, dar numai maeștrii au discipoli. Atât maestrul cât și profesorul
instruiesc alte persoane iar acest fapt îi face pe aceștia să fie elevi ai
celor dintâi.
Există un moment când, în urma evoluției
personale, elevii profesorului își caută maestrul sau când profesorul evoluează
și devine maestru, modificându-și modelul de interacțiune cu elevii. Evident că
există și elevi care rămân elevi ai unui profesor pentru totdeauna cât și
profesori care nu devin niciodată maeștri, fiecare atingându-și propriile
limite.
Din elevii care își găsesc sub o formă sau
alta maestrul apar discipolii.
Atât în cazul relației elev-profesor și
elev-maestru factorul comun îl reprezintă solicitarea directă de a fi instruit,
făcută de către elev la inițiativa acestuia. Modul de relaționare diferă, modul
de instruire diferă dar inițiativa privind stabilirea unei relații aparține
elevului.
În cazul discipolilor, acest lucru se schimbă,
inițiativa de a ”duce relația” la un alt nivel aparținând maestrului. Maestrul este cel care declară public
faptul că îl/îi recunoaște pe X sau pe Y sau pe amândoi ca discipoli ai săi iar
aceștia acceptă sau nu această responsabilitate.
Responsabilitatea discipolului decurge din definiția sa, respectiv: ” Persoană care trăiește în preajma unui maestru, primind învățăturile lui și adesea continuându-le și dezvoltându-le.” Sau ”Persoană care adoptă, urmează și continuă doctrina, învățătura, principiile cuiva.”
În fapt este un fel de dedublare a maestrului
prin discipol, aproape o clonă a acestuia. Din punct de vedere al artelor
marțiale discipolul nu mai are nici o legătură cu grade sau centuri, maestrul
dându-i dreptul acestuia să acționeze sau să vorbească în numele său și în
situații sau contexte sociale în afara artei marțiale.
Pe de altă parte, acceptarea de a fi
nominalizat ca discipol nu înseamnă că ea este ”pe viață” indiferent de ceea ce
face. Maeștrii sunt și ei oameni și uneori se pot înșela. De asemenea și
discipolii se pot schimba (în general, din punct de vedere moral și comportamental).
În acest caz se poate revoca nominalizarea, o adevărată dezmoștenire, în cazul
în care maestrul este în viață. Dacă maestrul nu mai este în viață, calitatea
de discipol este recunoscută sau nu de către ceilalți ”colegi”.
Faptul că această calitate (discipol) nu are
legătură directă cu partea marțial-fizică este mai evidentă în situațiile când
continuatorul desemnat al unei școli sau al unui stil nu este pe linie de sânge
(fiu, fiică) și nici cel mai mare în grad (chiar dacă de multe ori aceste
lucruri se suprapun).
Mai trebuie menționat în final faptul că, în
stilurile chineze tradiționale, elevii, profesorii, discipolii și maeștrii
formau mai mult o structură familială, de unde și ”titlurile” de adresare între
membrii ei.
